Acum ceva vreme am decis sa ordonez putin jucariile Annei, care sunt foarte multe, pentru a nu-mi mai umple casa cu ele. Am strans o parte dintre ele, cele cu care nu prea obisnuia sa se joace si le-am sortat, oprind jucariile cu care stiam ca se mai joaca ocazional si am strans vreo doua plase de jucarii ca sa le donez, asa cum am facut cu cea mai mare parte din hainute. Restul, le-am pus intr-o geanta cat toate zilele si le-am indesat intr-un dulap din dressing.
Jucariile preferate (tot vreo tona), le-am asezat, dupa cum se vede in poze, in dulapul din dormitor (care are numai acest scop) si prin toata camera. Avem doua cosuri de jucarii de la Ikea, in ele stau jucariile cu care domnisoara se joaca zilnic sau aproape.
Toate bune si frumoase, jucariile erau la locul lor, pana cand copilul a inceput sa se intrebe unde este anume jucarie adusa cadou de mamaia cutare, in anul 1907?!
Dar cealalta jucarie (una cat unghia), cu care dormea copilul in palme cand era mic? Dar cealalta? Dar cealalta? Si evident, incepe scandalul: cine a furat jucariile?
Ii arat unde le-am pus si trag nadejde sa vad o mica dovada ca si fie-mea ma mosteneste in obsesia ordinii, dar raman dezamagita: Anna varsa iar toate jucariile in mijlocul sufrageriei, le amesteca bine-bine, bate din palme de incantare ca si-a revazut fiecare exponat din tona de jucarii si eu oftez.
O conving pana la urma ca trebuie sa le puna in cosuri, si le aseaza total aiurea si numai pe cele pe care doreste sa le aseze. Restul raman pe covor in deplin haos. Numai cand a adormit Zana Zorilor am putut relua efortul de la capat. A doua zi, pleaca in cautarea jucariilor, parca mirosind o tentativa de frauda din partea cuiva. Evident, gaseste jucariile pe care intentionam sa le dau altor copii. Ma ia la intrebari: de ce le-am ascuns? i-am explicat copilului ca alti copii sunt foarte saraci si nu au cu ce sa se joace, dau sa-i spun si ca e crestineste ca cei ce au mai mult sa dea si celorlalti cate ceva si mi-o reteaza clar: sunt jucariile mele si nu vreau sa le dau nimanui. Celorlalti copii sa le cumpere mama lor sau sa fie cuminti si le aduce mosul. Timp de o saptamana s-a jucat frenetic cu o sacosa plina de jucarii pentru bebelusi (nu le mai vazuse de 2 ani!), diverse jucarii muzicale, vechiul ei carusel cu albinute de la patutul de bebe, jucarii de silicon pentru dinti, etc. Pe acestea le-am dat fetitei surorii mele, dar cand Sarah a crescut, (are 2,5 ani), mi le-a trimis inapoi, in speranta ca voi mai avea un bebe in curand. In fine, sa revin. Am renuntat pentru moment si in urmatoarele zile am strans din jucariile cu care nu se juca practic niciodata (desi cand le-a regasit ii devenisera brusc foarte dragi si era plina de admiratie pentru fiecare maruntis), si pe furis, le-am scos afara, la usa, impreuna cu alte plase cu hainute pe care intentionam sa le donez cuiva de la biserica.
In jumatate de ora, tentativa mea esua din nou. A iesit afara suspicioasa, cred ca ma urmarea deja de ceva vreme si aud un tipat: te-am prins! Iar ai furat! A carat plasele din nou in casa, luptandu-se cu ele pe scari. Numai pe cele cu haine am putut sa o conving sa mi le dea si una din plasele cu jucarii (dupa ce la inspectie detectivul a constatat ca avea in ea jucarii mai vechi sau cu ceva defecte) a hotarat sa ramana afara pentru a se juca cu ele in curte.
Iata ce s-a ales de planurile mele! Acum e mai simplu, de cand e la gradinita casa nu mai e plina de jucarii imprastiate pe jos, le-am asezat pe toate in dulap si in cosuri, dar sambata si duminica este iar dezordine. Ma bucur si cu atat.
Ceea ce m-a impresionat este ca intr-una din noptile care au urmat episodului cu plasele de jucarii pentru donat, Anna a inceput sa tipe in somn sa nu-i dam piticii si pe Alba ca Zapada la alti copii. Copilul meu avea cosmaruri de frica sa nu ii luam iar jucariile. Nu stiu ce sa zic, presupun ca este prea mica pentru a-i forma deprinderea sa dea din lucrurile ei. De regula nu este zgarcita cu mancarea, da oricui ii cere, la haine m-a convins ca nu tine atat de mult, pentru ca ii trimite cu drag tot ce ii ramane mic Sarei, dar cu jucariile...nu s-a putut. Am fost surprinsa sa constat cat de bine cunoaste fiecare jucarie, cand si de unde a primit-o, etc. Si are foarte multe jucarii, de la dimensiuni mari (un urs oribil care pus in picioare are cam 1,80), pana la prostioare cat unghia. Sper sa o conving sa dea totusi o parte din ele, poate pe la anul, cand o voi ruga sa aleaga si sa dea cu manuta ei o jucarie vreunui copil care nu prea are.
Pozele sunt facute la inceputul stradaniilor mele de a face ordine in camera Annei.
Read more...
Postări
